Este 23.42 și o prietenă dragă mi-a scris. Mulțumesc Ana pentru toată prezența ta. Aștept în liniște să se așeze cuvintele. Scrisul mi-e ca un prieten drag care se așează lângă mine și îmi vorbește. Eu îl ascult și trimit în lume povestea lui.

Astăzi, ce vrei suflete să trimiți în lume? Uite, vreau să le spunem oamenii să își iubească părinții după cum pot ei mai măreț în fiecare secundă din existența lor. Să fie reali în iubire. Să iubească după puterea fiecărui prezent.  

Am citit astăzi o chestia care m-a cutremurat.  Am citit descrierea unui post de promovare pentru un program de vindecare a relației cu mama. Scria acolo ceva de tipul următor: dacă relaţia cu mama ta nu te lasă să îți trăiești măreția… Nu citez ci doar spun ce am reținut. Nu caut acea postare pentru că nu o simt deloc potrivită pentru mine. După momentul de șoc, am trăit o imensă iubire. M-am gândit că mama sigur are lucruri mai interesante acum de făcut decât să stea să mă oprească pe mine din a merge fericită prin viață. Mi-a venit în gând imaginea mamei care este acum în grădină. Lucrează pământul chiar dacă abia ce s-a întors de la muncă. Are treabă cu pământul și sigur nu are treabă să mă oprească pe mine din fericire.

Zilele astea vorbesc. Spun ce simt și văd cât se înalţă relațiile mele cu oamenii. Devin relații înger. Cum adică? O relație în care este grăit adevărul cu iubire, este o relație care prinde aripi și devine relație înger. Și da, vorbesc din ceea ce simt și îmi onorez întreaga ființă.

Astăzi am să spun cât pot eu de măreț că părinții ne iubesc după puterile lor prezente. Dacă există o certitudine în astă lume este că părinții ne-au ajutat să ajungem pe lume și totul a avut la bază cel puțin un moment de iubire profundă. Cred din inimă că pășim cu toții pe pământ pentru că tot pe pământ s-a pus cândva o sămânță din iubire, o sămânță care a primit tot ce a avut nevoie ca să se nască mai apoi vlăstarul de iubire, adică noi.

Simt că uneori pare lin drumul acela în care se dă vina pe părinți pentru traumele copiilor. Vorbim acum despre traume ca și când vorbim despre câte perechi de șosete avem în dulap. Pare să fie un drum mai lin acesta în care le atribuim părinților ale noastre nefericiri. Pare să fie un drum mai lin acesta în care este mai ușor să îmi îmbrac haina de victimă și să spun că nu pot să îmi asum viața mea, cu toate ale ei. Pare să fie un drum mai lin acesta în care nu eu sunt responsabilă, ci mereu cel de lângă mine. Dar nu-i deloc așa. Mă uit la viața mea câtă magie trăiesc. De la mirosul ăla de salcâm din stație de la 104. De la iasomia care parcă iese din curtea  casei de pe colțul străzii Sarafinești pe lângă care astăzi am trecut… și mi-am dat timp să mă opresc.  De la bucuria celor mici când au dansat ale lor coregrafii. De la îmbrățișarea blândă pe care am trăit-o cu Andrei. De la mișcarea pe care am dăruit-o corpului meu. De la apa pe care am avut cum să o beau astăzi din belșug. De la vorba cu Daniel și cu Angelica. Despre „te iubesc” dăruit și primit de la o prietenă dragă. De la vorba cu sora mea. De la faptul că de dimineață m-am așezat în genunchi și după mult timp am vorbit pe bune cu Dumnezeu. De la faptul că m-am surprins mulțumindu-i lui Dumnezeu pentru toate binecuvântările din viața asta. De la faptul că acum am mâncat o bucată de cozonac ca în mijloc de Crăciun. De la bucata aia de pepene pe care mi-am dăruit-o ca să sărbătoresc respectul față de mine. De la momentul ăla sfânt de iubire în care am făcut mâncare pentru ca Andrei să se bucure mâine de ceva iubire în farfurie. De la inima asta care bate în piept. Ioi, câtă magie și cât adevăr. Cred din inimă că avem nevoie să ne asumăm fericirea. Cred din inimă că avem nevoie să ne asumăm durerile. Cred din inimă că avem nevoie să ne asumăm. Eu trăiesc acum ce îmi dau voie să trăiesc. Și da, mă văd. Îmi pun opreliști. Îmi spun povești care nu îmi aparțin. Îmi spun că încă nu merit atât de multe. Și da, eu sunt în fiecare moment responsabilă de fericirea mea.

Păi da, eu sunt responsabilă și pot să mă bucur de tot ce îmi asum. Și dacă îmi asum viața, apăi am liber să mă bucur de ea. Și da, cu siguranță am trăit și eu ca orice om în copilărie traume. Cu siguranță, au fost momente de cumpănă. Dar ce să văd… au fost. Și mama și tata mi-au dăruit tot ce am avut eu nevoie în fiecare moment din a mea existență. Ai mei mi-au dăruit totul. Ai mei m-au dăruit viața. Au pus viață în sufletul meu și m-au lăsat să merg mai departe.

Oameni dragi, acea postare a atins ceva în mine profund. Am simțit frustare în prima clipă, iar mai apoi parcă s-a umplut vasul meu de iubire. Cred în profunzimea mea că eu aleg în fiecare secundă ce poveste îmi spun în prezent. Și da, cu siguranță psihologii au mult de lucrat pe partea de traume. Cu siguranță, sunt lucruri care se întâmplă în copilărie care influențează evoluția noastră ulterioară. Înțeleg și sunt ok cu asta. Dar de aici, până la a scrie cineva că mama nu mă lasă să fiu fericită și să folosim asta ca anunț de promovare… îmi pare ceva ce nu-i corect.

Ai mei sunt sigură că își doresc cel mai mare bine pe care și-l pot imagina pentru mine. Îmi aduc aminte de tata care nu mânca un măr până când nu îmi dădea mie înainte partea aia cea mai bună. Îmi aduc aminte de mama care mă păzea când făceam febră și avea grijă de mine ca de ochii ei din cap. Îmi aduc aminte de privirea ei din momentul ăla în care tușeam tare și pentru câteva momente nu am mai respirat corect. Îmi amintesc frica de pe chipul ei. Nu voia să mă piardă. Mă iubea prea mult.

Limitele pe care eu le pun, le pun în prezent. Trecutul s-a trăit deja. Dacă eu acum aleg fericirea, pot să o trăiesc. Dacă eu acum aleg fericirea, pot să o trăiesc printr-un singur pahar de apă pe care îl beau. Și da, există depresie. Există momente de cumpănă în viață. Există momente în care avem nevoie de ajutor și este bine să știm că există oameni specializați care ne pot sta alături în a noastră călătorie.

Simt din inimă că avem momente în care spunem lucruri fără fond, doar pentru că sunt la modă. Vorbim despre „traumele copilăriei”, despre” credințe limitative”, „despre relația cu părinții care influențează viața”… uneori aud cuvintele astea ca și când cineva ar dicta o rețetă pentru cornulețe. Se pune făină, se adaugă niște untură, apoi zahăr și…. „ nițică traumă” la final.  Ce simt că m-a durut astăzi a fost că asociem prea des niște îngeri din viață noastră cu persoanele care ne-au provocat niște traume. Doamne, dar de ce nu scriem mai des despre orezul ăla cu lapte pe care mama îl făcea sâmbătă de dimineață… timp în care eu mă uităm la desene. De ce nu vorbim despre trăirile de la nașterea noastră? De ce nu vorbim despre ruptură de perineu a mamei noastre? De ce nu vorbim despre cât de greu poate i-a fost să ne alăpteze? De ce nu vorbim despre ziua aia în care ne-a învățat să ne scriem numele?

Simt din inimă că vorbind de ce nu avem, ne învârtim într-un cerc diliu care nu se termină. Nu mai bine ne uităm la viață cu bucurie. Hai să ne trăim toată bucuria disponibilă. Mă și gândesc că bucuria șade lângă noi și ne tot spune: „Femeie, trăiește-mă cu totul”. Și noi îi tot băgăm cuvinte din astea la modă și îi demonstrăm că nu avem prea mult timp de ea.

M-am decis. Pot să par oricum, dar vreau să încurajez oamenii să trăiască momente de bucurie simplă. O bucurie trăită în prezent, oricât de mică ar fi, atrage după ea o altă bucurie și tot așa. Este precum un ocean în care pui picătură cu picătură. Și da, oceanul meu este oceanul meu. Și este măreț cum este el. Oceanul meu de bucurie crește pe zi ce trece. Și da, asta nu înseamnă că eu nu trăiesc tristețe. Fac tot ce pot să trăiesc tristețea cu totul. Și o tristețe trăită cu totul se transformă mai apoi în fericire deplină și adevărată. Este ca o frunză care cade din copac, moare, se transformă în humus și apoi hrănește la rândul ei viața.

M-am decis. De fiecare dată când simt că îmi vine un gând din ăla în care nu îmi asum viața mea cu totul și mă apuc să spun că mama și tata nu știu ce au făcut sau nu au făcut în copilărie… promit să mă întorc în prezent și să spun minim 3 lucruri mărețe pe care le-au făcut ai mei măreț… sau poate chiar 3 lucruri mărețe pe care ei încă le mai fac.

Oameni dragi simt din inimă că este măreț să mergem la programe de dezvoltare personală… dar așa cum le zic și celor mici al mei, de la grădiniță, „Totul Cu Măsură”. Am senzația uneori că sunt programe care parcă vor să ne convingă că avem o problemă… finalizăm programul și dacă înainte de program nu aveam o problemă, acum o avem. Și nu-i ok deloc.  Mintea noastră ne crede. Și credem că avem probleme pe care nu le avem în realitate. Inima vede cel mai bine. Cu ea să ne alegem locurile în care mergem, oamenii pe care îi ascultăm, cuvintele pe care le credem.

Vă rog din inimă să ne considerăm unici și să trăim viața aceasta în unicitatea noastră. Este în regulă să avem provocări. Este în regulă să nu găsim soluții fix când le cerem noi. Unele au nevoie de o perioadă de germinare. Este în regulă să nu avem casa visurilor, partenerul ideal, copiii perfecți, căsnicia ideală, cariera de succes… Dacă tot privim la ideal, nu mai lăsăm realul să existe.

Doamne, îți mulțumesc pentru mama și pentru tata. Îi iubesc și le mulțumesc profund pentru toată iubirea pe care au putut să mi-o dăruiască. Mulțumesc Doamne pentru fiecare clipă de luciditate în care pot să îmi spun povestea de viață fix așa cum este… fără să mă bag cu capul în nisip și să mă transform singură în personaj victimă. Mulțumesc Doamne pentru fiecare clipă de asumare. Da, îmi asum viața mea de acum cu totul. Știu că sunt tot ce este mai măreț în acest moment. Și da, nu sunt singură pe pământul asta. Există oameni în jurul meu care își trăiesc și ei viețile cu asumare. Și da, când ne întâlnim, luminăm împreună.  Da, există oameni lumină și lângă ei vreau să trăiesc.

Oamenii lumină sunt acei oameni care trăiesc lumina în fiecare respirație. Oamenii lumină mănâncă ciorbă, felul doi și tot ce au ei chef să își dăruiască. Oamenii lumină mă privesc în ochi și au curaj să își sărbătorească lumina și în același timp să îmi sărbătorească lumina mea prin simplă lor prezență. Oamenii lumina au momente în care nu sunt părinții perfecți, dar sunt părinții adevărați  care dăruiesc maximul de iubire posibilă pentru fiecare moment de prezent. Oamenii lumină sunt cei care își aduc darurile în lume. Oamenii lumină trăiesc fiecare bucată de aer pe care o au în adevăr și asumare. Oamenii lumină dau pârțuri. Oamenii lumină au diaree și râgâie. Oamenii lumină sunt. Oamenii lumină greșesc. Oamenii lumină se străduiesc lin să înțeleagă cum pot că prin simpla lor prezența, călătoria asta pe Pământ să fie o ședere plăcută pentru ei și pentru cei din jurul lor. Oamenii lumină sunt la tot pasul. Eu am văzut câțiva zilele astea. Om lumină este doamna care ne face curățenie în bloc. O femeie mărunțică ce îmi luminează fiecare dimineață.  Om lumină este Alexandra de la grădiniță, care îl ținea astazi în brațe pe un băiețel ca și când ținea în brațe un înger. Om lumină este tanti de la magazin care certată de șefa ei care îi striga: ” Nu mă interesează părerea ta. Cât lucrezi aici, respecți regulile mele.”   și-a grăit vorba cu respect și normalitate. Om lumină este femeia de la ieșirea din Tineretului care mi-a vândut trei buchete de flori și m-a întrebat dacă vreau să le lege cu o sfoară ca să le duc mai bine. Om lumină este femeia de la casă care mi-a spus cu normalitate că am uitat să scanez punga pe care tocmai am luat-o. Om lumină poate să fie fiecare om. Și da, pentru lumină avem nevoie de inima pe care să o lăsăm să ne poarte prin lume cu adevăr, normalitate și simplitate.

Om lumină, te rog să îți trăiești viață cu asumare. Căci da, poate în copilărie nu am putut să ne ocupăm total de noi, dar acum, mari fiind, suntem pe mâinile noastre. Spunem în popor „ nu mi-aș lăsa copilul pe mâinile lui”. Oare ne-am lăsa pe mâinile noastre? Suntem în siguranță. Fiecare om a venit din doi părinți care au avut cel puțin un moment de iubire profundă. Alegerea venirii noastre pe lume este un moment de iubire profundă. De avem vreme zilele astea să ne privim în ochi părinții și să le spunem mulțumesc  și te iubesc. Să le oferim timp și toate detaliile despre mulțumirile și iubirea noastră. Și da, în permanență să ne aducem aminte să ne asumăm viață asta a noastră. ȘI dacă părinții nu mai sunt, să le scriem despre iubirea noastră. Ei aud și simt.

Orice viață asumată este o viață trăită. Te iubesc, om lumină și te rog să sărbătorești zilnic venirea și șederea ta pe pământul asta. Tu ești un om lumină. Tu ești o binecuvântare.

Să fim atenți la ce alegeri facem și vă implor să nu scormonim probleme acolo unde ele nu există.

Te iubesc, om lumină. Ai șansă să alegi în fiecare secundă povestea pe care o spui despre tine. O întâmplare poate să fie povestită în mii de moduri. Modul în care aleg să îmi spun și să îmi asum povestea… influențează calitatea vieții mele magice. Te iubesc, om lumină. Ai fost adus pe lume de iubirea dintre doi oameni lumină.